În vara anului 1896, istoria Caracalului consemna: „S-a pus piatra de temelie a Teatrului Naţional menit a aduce propăşirea culturii locuitorilor Caracalului”, ca să se înalţe, în inima Romanaţiului, un impunător edificiu arhitectonic. La acea vreme, în Europa s-au construit un număr impresionant de teatre. România aceleiaşi perioade şi-a ridicat propriile edificii teatrale: Ateneul Român, Teatrul Naţional din Iaşi, din Bucureşti, din Cluj sau din Timişoara.

 

Prin voinţa edililor vremii şi din dragostea pentru teatru a locuitorilor, Caracalul şi-a construit un teatru la fel de frumos şi impunător, încadrat în acelaşi curent arhitectonic europen, ridicat, nu întâmplător, în zona istorică a oraşului, în vecinătatea ruinelor Curţii Domneşti a lui Mihai Viteazul.

 

Edificiul teatrului din Caracal, construit între 1896-1901 în stil eclectic cu accente neobaroce şi neorenascentiste, impresionează prin masivitatea şi bogăţia sa decorativă.

 

Sfârşitul secolului al XIX-lea a reprezentat pentru oraşul Caracal o perioadă relativ prosperă, avea atunci 12.000 de locuitori, fiind pe locul 24 din cele 32 de capitale de judeţ ale Vechiului Regat, dar al treilea din Oltenia, după Craiova şi Turnu-Severin. Această dezvoltare a accentuat procesul de urbanizare. Până la amenajarea parcului din Caracal, principalul loc de plimbare era grădina publică a Palatului administrativ, în jurul căreia erau “cafeneaua lui Dulgherescu, clubul Savu, prăvăliile unor negustori, grădina Paradis, cele trei hoteluri, dintre care cel mai vechi ridicat în 1896″, Primăria şi Prefectura, clădiri care păstrează şi astăzi atmosfera de secol XIX.

 

Din dorinţa locuitorilor şi având încurajarea elitei oraşului, întrucât construirea teatrului era un semn de recunoaştere, nu doar un important mijloc de comunicare a valorilor culturale, primarul adresa în noiembrie 1891 o cerere preşedintelui Consiliului Judeţean. Acesta solicita alocarea de fonduri pentru “un teatru care să servească şi ca local pentru curtea de juraţi”.

 

Lucrările de construcţie au durat cinci ani, au început la 14 iulie 1896 şi s-au încheiat în 1901. Teatrul s-a realizat după planurile arhitectului austriac Franz Billek, întocmite la Bucureşti în luna mai 1896. Din câte se ştie, aceasta este singura clădire construită de arh. Billeck în Regat. Antreprenor a fost italianul Spaulenzi Mariani.

 

În 1899, viaţa economică a cunoscut o criză puternică, oprindu-se temporar lucrările de construcţie, întrucât Teatrul “cu atâtea pretenţii cerea multă cheltuială”. Ulterior, din lipsa fondurilor s-au făcut unele compromisuri, neprevăzute în planuri, pentru a termina edificiul.

 

Astfel s-a hotărât simplificarea unor detalii, s-a renunţat la unele părţi din proiect, decoraţiile din ipsos au luat locul celor din piatră, cele din lemn le-au înlocuit pe cele de piatră artificială, iar intrarea a fost complet transformată, de aceea scuarul din faţa somptuoasei clădiri a rămas neamenajat o lungă perioadă.

 

Teatrul a fost iniţial gândit cu un acces carosabil, dar atât din cauza diferenţei de nivel dintre cele două străzi, cât şi din cauza întârzierii inaugurării, în final acest spaţiu a fost tratat ca un sumar trotuar în trepte. Faţada principală, dinspre est, este tratată cu somptuozitate, fiind animată de un repertoriu decorativ bogat, accentul este pus pe registrul superior. Coloanele angajate încadrează cele trei intrări şi balcoanele, care au parapet cu baluştri ionici şi două console cu motive geometrice.

 

Faţadele de nord şi de sud păstrează elemente decorative ale faţadei de est, dar le pune în operă într-un mod diferit. Coloanele angajate devin pilaştri fără capitel, fereastra cu trafor este mărginită de doi mascheroni. Cornişa de coronament se termină cu un fronton triunghiular. Lanternoul peste scările de acces la balcon este din tablă.

 

Clădirea este din zidărie de cărămidă, la ferestre şi la uşi au fost folosite ca buiandrugi şine de cale ferată înguste. Planşeul etajului este o structură mixtă de şine cu bolţi de zidărie aplatizate peste care este pus un strat de mortar, slab armat, iar planşeul podului era din lemn.

 

În tratarea spaţiilor interioare, accentul a fost pus pe holul principal. Din arhietip a fost eliminată scara de onoare monumentală. Accesul la balcon se face prin două scări laterale, din piatră. “Pictura era executată în manieră 1900. Plafoanele sălii de spectacole au fost pictate cu scene idilice sau pastorale”, scria Petru Crăciun. Pictura originală nu s-a păstrat, astăzi interioarele fiind complet repictate. Etajul al doilea are trei ferestre mici şi o cornişă pe console, cu trafor din ipsos cu motive vegetale având ca emblemă lira. Iniţial, pe cornişă erau patru statui ce reprezentau muzele: Caliope, Eutherpe, Terpsichore şi Thalia, înlocuite în 1959. (Sursa, Monografia Caracal, Jurnalul Naţional)

 

″Deschiderea Teatrului cel nou a aparţinut Societăţii dramatice din Craiova. A urmat Opera italiană a lui Massini, care cu o trupă de 80 de persoane joacă:  ″Traviata″, ″Travatore″, ″Ernani″, ″Bărbierul din Sevilla″ şi alte spectacole. La închiderea socotelilor, impresarul Vasile Brânduşanu pierde 3 lei” (Ştefan Ricman, Monografia judeţului Romanaţi, 1928).

 

În sala Teatrului Naţional au jucat cei mai de seamă actori ai scenei româneşti. Printre ei şi Nottara, cu spectacole în stagiuni permanente. Transcriem din aceeaşi Monografie:

″Era o zi călduroasă de primăvară, ziua lăsatului de sec de Paşte. De cu seară, oraşul avea o forfotă de calfe urmaţi de cete de ucenici, târguind portocale pentru familiile jupânilor. Jupânii târguiau şi ei alviţă albă pentru calfe şi ucenici. În acest vălmăşag soseşte în oraşul nostru Domnul Nottara şi după ce dă o raită pe la Teatru, merge de se aşează pe o bancă în grădina publică. (Este vorba de grădina din spatele actualei Primării a oraşului Caracal n.a.). Într-o clipă grilajul grădinii e înconjurat de copii, ucenici, calfe, elevi care încep a arăta cu degetul, printre gratii, pe marele actor. Acesta, stingherit de manifestaţia neaşteptată ce i se făcea, porneşte prin ieşirea dintre Prefectură şi Primărie, dar ceata-l urmează de la distanţă, strigînd: ”Uite pe Nottara! ”. Bietul Nottara iuţeşte pasul, priveşte înfuriat înapoi, dar ceata creşte mereu, îl persecută tot mai insistent cu: ”Uite Nottara!” O ia pe uliţa tîrgului aproape în galop, priveşte înapoi speriat, până ce Providenţa îi scoate înainte o birjă. Salvat, se aruncă sus şi agitând bastonul răcneşte: ”Scapă-mă, birjar! Mână, că mă manâncă crăcălenii!” Seara, Teatrul geme. Din lojele de sus şi de la balcon, i s-au aruncat pe scenă, drept omagii…portocale. Totdeauna, pe aici se obişnuia ca, scamatorilor de prin circurile ambulante ce opreau prin Caracal, să li se arunce portocale, drept admiraţie ″ (Ştefan Ricman, Monografia judeţului Romanaţi, 1928).

 

„Amintim în treacăt pe câţiva dintre artiştii cari au ilustrat această scenă: Genialul violonist George Enescu a dat mai multe concerte. D-na general Averescu a cântat din gură pentru concerte de binefacere.

Doamne, domnişoare şi domni din societatea locală au apărut pe scenă în diferite serbări sau concerte”. (Ştefan Ricman, Monografia judeţului Romanaţi, 1928).

 

Mari figuri ale ştiinţei, literaturii şi artei: Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Xenopol, Octavian Goga, mari politicieni, precum Tache Ionescu, Nicolae Titulescu au conferenţiat pentru propăşirea neamului şi a culturii româneşti, dar şi pentru împlinirea marelui vis dintotdeauna, de a se înfăptui România Mare.

 

Tradiţia teatrală caracaleană se regăseşte la loc de cinste în arhivele oficiale şi în cele sentimentale, ca o dovadă certă, că Teatrul Naţional s-a construit şi a existat din nevoia de cultură a oamenilor care l-au animat, de-a lungul vremurilor, artişti sau spectatori.

 

Pentru sfârşitul anului 2008, istoria Caracalului a consemnat: „S-a desăvârşit consolidarea şi restaurarea Teatrului Naţional menit a aduce prosperitate culturii locuitorilor Caracalului”. Ceea ce am aşteptat cu toţii, unii cu credinţă, alţii cu îndoială, iată că s-a întâmplat la 19 decembrie 2008, când, după 22 de ani,   s-au redeschis uşile Teatrului Naţional.

 

Caracalul are propria trupă de teatru, sub titulatura Teatrul Municipal, cu o activitate neîntreruptă de peste 60 de ani, o trupă de amatori, e drept, dar cu un repertoriu variat sub semnătura unor regizori profesionişti, cu spectacole de teatru pentru toate gusturile şi pentru orice vârstă.

 

La Teatrul Naţional au loc, anual, Festivalul Naţional de Teatru „Ştefan Iordache”, Festivalul de Comedie al teatrelor neprofesioniste, Festivalul de Teatru şi Film de scurt metraj pentru tineret „fesTin”, permanent stagiunea Teatrului Municipal,  spectacole de teatru, de muzică, de divertisment, simpozioane, conferinţe, expoziţii etc.

Caracalul se poate mândri, din nou, cu această bijuterie arhitectonică, pe care o  înnobilează, asemenea oamenilor altor vremi, cu  pasiune, dăruire, talent şi cu multă dragoste. S-a împlinit un vis şi s-a desăvârşit un act irepetabil pentru viitorii 100 de ani.